Așteptăm ca lumea să se schimbe. Așteptăm ca cei de lângă noi să se schimbe. Așteptăm să fim văzuți, auziți sau înțeleși. Așteptăm să ni se dea. Așteptăm să se deschidă uși prin care să intrăm ușor. Așteptăm să treacă perioade grele. Așteptăm sa apară forme, oameni, situații, salvări. Așteptăm fără să credem că putem fi creatori.
Ne mințim că timpul nu trece in grabă sau că nu stăm pe loc. Avem senzații false că exista un destin in brațele căruia trebuie să ne abandonăm și din nou ne hrănim cu puterea așteptării de mai bine.
Fugim de responsabilități, de angajamente, de teama de a ne pierde confortul. Cât de fericiți ne face confortul acelui loc cald, bine știut și lipsit de mulțumire sufleteasca, nu recunoaște nimeni. Ne-am obișnuit să ne mințim inconștient unul pe celălalt când raspundem ”sunt bine”.
Pare că mergem mereu înainte dar anii ne găsesc in același loc, făcând aceleași lucruri. Nu ne depășim limitele, obiceiurile și credințele. Îl avem pe ”nu” care ne apără de toate.
Când vom ridica privirea spre orizont, când vom păși spre necunoscut și ne vom lăsa să plutim, lucrurile se vor simplifica. Vom scăpa de bagajele încărcate cu griji si temeri și vom constata brusc, surprinzător, că viața chiar e o călătorie care merită experimentată cu tot ce ne aduce. Și ne va aduce un tot cu de toate. Pe unele le vom numi cele mai tari experiențe, altele o să ne placa mai putin, altele deloc, cu unii vom rezona iar cu alții nu, exact ca niște copii. Vom fi intr-o continuă descoperire din care vom alege jocurile care ne plac. Și atunci, să ne jucăm, zic!
