Într-una din zilele petrecute de una singură în Bali, mi-au apărut în cale, deloc întâmplător, 3 persoane minunate – Arianna şi Fabio (italieni) şi Daniel (australian). Împreună cu aceştia am închiriat scutere şi am hotărât să mergem spre nicăieri şi să ne bucurăm de noi.
Am ajuns la Tampaksiring, templul cu apă sfinţită unde avea loc o ceremonie de amploare pentru hinduşi. Turişti din toată lumea formau cozi cât vedeai cu ochii pentru a ajunge să se scalde sub izvoarele tămăduitoare. Ne-am pus sarongurile (veşminte cu care trebuia să ne acoperim că să intrăm în apă) hotărâţi să ne aşteptăm rândul, când deodată apare un bătrânel cu zâmbetul larg, specific balinezilor, care mă întreabă de ce am venit. Zâmbesc surprinsă. El continuă: „Care este scopul?”. Holbez ochii şi-i spun că sunt acolo pentru a-mi curata energiile şi gândurile care mă fac uneori nefericită, adăugând: „poate apa asta sfinţită reuşeşte că eu nu.”. Se uită lung la mine şi vine cu următoarele întrebări care mi-au schimbat tot felul de a interpreta viaţa: „Ai un scop clar pentru care eşti aici? Eşti pregătită pentru asta? Este un proces, nu un simplu fapt! Ai răbdarea necesară? Eşti pregătită să înduri? Ai cerut permisiunea?”
Am simţit deodată cum îmi palpită inima, cum ochii mi se umplu, de parcă era vocea Creatorului prin acest om. I-am spus că am nevoie de ajutorul lui.
M-a rugat să stau în linişte, într-un act de meditaţie pentru a cere voie. Prima lecţie învăţată este că, înainte de a cere ceva Universului, e bine să ceri permisiunea pentru acel lucru. Pentru asta trebuie să îşi defineşti clar şi răspicat, în cât mai puţine cuvinte, scopul, dorinţa, alături de lucrurile pentru care te căieşti, numite de asemenea cât mai clar.
Pare simplu. Ei bine, am descoperit că încercarea de a fi clar şi concis când îţi formulezi dorinţele, te face să-ţi dai seama cât de repede ne răzgândim, că niciuna nu e atât de importantă şi că mereu e altceva mai presus. Mi-a menţionat că după cum le voi formula, aşa le voi primi şi că unele vin la pachet cu alte aspecte mai puţin plăcute pe care de multe ori nu le luăm în calcul când cerem să ni se dea.
După această meditaţie, a urmat „procesul” :). Aici încep actele de credinţă, de răbdare şi pătimire. Că să ajung la izvoare, a trebuit să stau în apă de 23 de grade, adică destul de rece, până la brâu, pentru două ore. Eram răcită şi se simţea din voce. Bătrânul mi-a spus „pentru că nu eşti foarte bine, poate nu e o idee prea bună să faci asta. Eu te pot lua şi duce direct la izvoare, că pe oamenii bolnavi. Doreşti aşa?”. Primul gând m-a condus cu plăcere la această variantă în care aş fi terminat repede şi m-aş fi putut bucura de splendoarea împrejurimilor până terminau şi prietenii mei. Însă de niciunde a venit o forţă iar pe gură mi-a ieşit „du-mă în apă, încerc să rezist.”
Tot timpul a stat în preajma mea, îl vedeam de departe că nu mă scapa din ochi. Dădeam din cap uneori în semn că totul e bine. Şi a fost! Am rezistat. Cred că atunci când îţi doreşti ceva foarte mult, găseşti puterea de a continua. A fost un adevărat test de credinţă şi răbdare.
Când am ieşit, aproape că nu-mi mai simţeam picioarele, tremuram iar gura mi se încleştase. Am ridicat capul şi l-am văzut cu mâna întinsă spre mine. Mă aşteptam să aud un mesaj de reuşită. Nimic. Mi-a arătat doar de unde pot lua un ceai cald de ghimbir.
Drumul înapoi spre Ubud, unde locuiam, m-a făcut să simt mai adânc vorbele lui Jana, acest bătrânel înţelept. Mi-au rămas imprimate în minte şi suflet câteva lucruri pe care le respect cu sfinţenie de atunci: nu pretind de la viaţă mai mult decât dau, cer permisiunea să primesc abia după ce mi-am reparat greşelile până la limita potentialului meu, îmi formulez dorinţele cât mai clar şi am încrederea că reuşita ţine doar de timing. Deşi trăim într-un secol al vitezei în care vrem lucrurile „aici şi acum”, eu cred într-un plan divin care aşază piesele una câte una, după cum suntem pregătiţi să le facem faţă. De atunci ştiu că răbdarea e o alegere şi o îmbrăţişez cu încredere în momentele când îmi vine să bat din picioare.
