Relațiile cu părinții si iubiții reprezintă sursa noastră cea mai importantă de evoluție. Interacțiunile cu ei ne vorbesc despre ceea ce avem de îmbunătățit in drumul nostru spre Dumnezeu. Prin ei descoperim că în noi există multă judecată, neacceptare, lipsă reală de înțelegere, neiertare sau frică.
Știm cu adevărat ce nutrim înăuntrul nostru prin ceea ce vedem în celălalt, pentru că ei sunt oglinzile noastre. Descoperim în părinți aspecte întunecate pe care nu le acceptăm și ne lovim involuntar de o nevoie acută de a le modifica, de a le “lumina”. Astfel, începem să predăm lecții despre cum credem noi că e mai bine. Binele nostru însă nu seamănă cu binele altuia. Altul își predă și el, la rândul lui, binele celor pe care îi consideră că se scaldă in rău. Și acest cerc vicios se desfășoară până la epuizare când ne săturăm de “dreptatea” celuilalt respingând omul cu totul.
La cine e dreptatea?
La fiecare în parte. Nevoile și dorințele fiecăruia reprezintă trăgaciul care declanșează procesul prin care urmărim să ne facem dreptate. Să ne facem loc. Să ne facem auziți. Să ne facem înțeleși. Să ne dobândim liniștea.
Însă atunci când vom reuși să înțelegem că povestea, în întregimea ei, este una despre evoluție personală și nu despre celelalte părți implicate, atunci va dispărea și nevoia de a impune sau de a aștepta de la ceilalți semnificativi să ne audă iar apoi să ne dea dreptate.
Când vom înțelege că fiecare dintre noi traversează propriul proces evolutiv și că nu ne e permis divin să intrăm peste lecția altuia, atunci va dispărea și nevoia de a fi salvatorii celor pe care îi iubim.
Când vom integra în ființa noastră calitatea de observator ridicându-ne peste noi înșine și privind tabloul de pe o frecvența mai înaltă, nu vom mai vrea să înotăm în vibrații joase, de judecată sau dispreț. Vom găsi compasiune față de suferința celuilalt și înțelegerea că pentru moment nu poate face altfel.
Ce avem de făcut în dreptul nostru?
Ne preocupăm de definirea a cine suntem, privindu-ne cu sinceritate rănile. Ne dăm timp pentru a le observa modul de manifestare pe care îl notăm, îl analizăm și decidem cum îl putem transforma.
Ne exersăm acceptarea a tot ce este inhibând reacția involuntară de a schimba orice din ce există.
Integrăm tot mai mult rolul de observatori ai vieții noastre până când ceea ce se așează în exterior să ne atingă interior cât mai putin. În timp, toată manifestarea din afară va deveni un ecran de film spre care vom privi detașați.
Când vom simți impulsul de a reacționa, ne vom aminti că nu suntem atacați de nimeni, ci doar mintea noastră crede asta. Ceilalți vorbesc despre ei, nu despre noi.
Iar în final, să avem conștiința trezită astfel încât să ne reamintim că oamenii din jurul nostru sunt cei pe care ni i-am ales sau cărora le-am permis să ne fie alături pe această cale. Iar față de ei să ne găsim mereu recunoștința.
O persoană dragă a spus „Când vom incepe să ne acceptăm si iubim părinții, vom incepe să îl curtăm pe Dumnezeu”. 🙂
